Atat de mult ma bucur atunci cand in lecturile mele haotice
descopar un autor care vorbeste cu mine.
O vreme Agatha Christie a fost cea care imi
dadea imbold sa citesc, sa o iau de la capat, ma ajuta sa redescopar placerea
lecturii. Apoi a fost Isabel Allende.
Sunt carti care te definesc si pe care le recomanzi cu
bucurie si cu entuziasm prietenilor. Asa este cartea de Romain Gary pe care o
citesc acum si pe care o sa o dau in stanga si in dreapta oricui va vrea sa ma
asculte. Aseara am citit un capitol lui
Stef – eu zic ca i-a placut .
Gary are un umor fin,
sarcastic, povesteste cu har iar traducerea in romana este minunata. Cuvintele
curg firesc, nimic nu este fortat, imaginile se perinda in fata ochilor si
mereu ai un zambet pe buze sau un gol in stomac.
E posibil sa ma influenteze si viata scriitorului si felul
in care a ales sa termine afacerile cu lumea ma face sa vad in Prima poveste…
mai mult decat un volum de amintiri – mai curand un jurnal, un testament. Inca n-am terminat-o, voi vedea in ultimele
pagini.
Cartea este din 1960, in 1962 se casatoreste cu
Jean Seberg –
divorteaza in 1970 si el se sinucide in 1980 pentru ca n-ar fi suportat moartea
ei
(si ea se sinucide in 1979, iar intre
1970 si 1979 ea a mai avut doua casnicii) – oh, destine complicate de artisti.
Am zis ca el a fost
singurul scriitor care a primit
Premiul Goncourt jucand
o festa juriului literar ? Al doilea premiu i-a fost acordat pentru o carte
scrisa sub pseudonim (premiul este oferit o singura data pentru o singura opera
). Cat e de trist ca un om care folosea umorul atat de eficient sa hotarasca sa
isi ia viata ?